13/09/2026
Știți vechea vorbă: în „Occidentul decadent” nu curge lapte și miere pe stradă și nici nu umblă câinii cu covrigi în coadă.
Adevărat. Dar numai pe jumătate.
Lapte și miere găsești la supermarket. La prețuri diferite, după marcă și după cât de occidentală vrei să fie mierea.
Iar covrigii îi mănâncă, de regulă, cei care își plimbă câinii în lesă. Nu știu dacă sunt luați din coadă. N-am făcut încă o investigație jurnalistică pe subiect.
Există însă aici un soi de „lapte și miere” care nu se vinde la raft și nu vine în borcan.
Se numește respect față de celălalt.
Nu e spectaculos. Nu face rating. Nu produce breaking news. Dar, după ce începi să-l vezi în fiecare zi, îți dai seama că poate fi una dintre cele mai civilizate forme de prosperitate.
Intri într-un magazin și saluți.
Hola!
La casă, când plătești, nu e obligatoriu să porți o conversație despre sensul vieții, inflație și situația geopolitică. Dar, două vorbe contează.
La final, mulțumești.Gracias.
Când pleci, mai spui un salut.
Adiós. Hasta luego.
În stația de autobuz sau la taxi, se stă la coadă.
Și aici apare o adevărată revelație antropologică: oamenii chiar știu unde se termină unul și începe celălalt.
Nu năvălește nimeni peste ceilalți ca la Verdun, cu privirea unui om care tocmai a aflat că ultimul taxi din Europa pleacă în 30 de secunde.
În autobuz, regulile sunt și ele simple. Se urcă pe la prima ușă, cea de lângă șofer. Se coboară pe celelalte.Pare banal.
E, aici este problema.
În România, lucrurile banale au uneori nevoie de instrucțiuni de utilizare, regulament, ordonanță de urgență și, eventual, intervenția unui verișor care „știe el pe cineva”.
Aici, dacă intri într-un magazin și este coadă, întrebi:
¿Quién es el último?
Cine este ultimul?
Nu „cine e șefu’?”, nu „cine a venit după doamna cu geanta?”, nu „eu am doar două produse, mă lăsați?”. Întrebi cine este ultimul și devii ultimul.
Civilizația, uneori, începe de la o întrebare foarte simplă.
Și continuă în trafic.
În zonele aglomerate funcționează ceea ce noi numim „fermoarul”.
Intră câte unul.
O mașină de pe drumul principal lasă una de pe drumul secundar. Apoi merge mai departe. Fără claxoane. Fără gesturi largi prin parbriz. Fără coborârea geamului pentru a transmite celuilalt, în trei generații, toate păcatele neamului său.
Fermoarul.
Un mecanism banal prin care oamenii înțeleg că, dacă fiecare încearcă să câștige câte cinci secunde, toți pierd zece minute.
Și mai este ceva.
Dacă cineva oprește pentru câteva secunde să scoată un pachet din portbagaj, ceilalți așteaptă.
Nu începe imediat concertul simfonic al claxoanelor.
Nu se aprinde în fiecare șofer instinctul ancestral al masculului alfa care trebuie să demonstreze că el, personal, are treabă mai importantă decât toți ceilalți locuitori ai planetei.
Se așteaptă.
Atât.
Nu este lapte și miere pe stradă.
Și nici nu cred că Occidentul este vreun paradis. Are problemele lui, ipocriziile lui, politicienii lui, birocrația lui și, probabil, câini care au rămas fără covrigi.
Dar după ce trăiești o vreme într-un loc în care oamenii respectă coada, spațiul celuilalt, timpul celuilalt și dreptul celuilalt de a exista fără să fie împins, claxonat sau călcat în picioare, începi să înțelegi altfel celebra poveste cu „Occidentul decadent”.
Decadența nu este acolo unde oamenii spun „hola”, „gracias” și „hasta luego”.
O formă mult mai tristă de decadență este aceea în care trebuie să fii primul la orice, să te bagi în față, să claxonezi, să împingi, să urli și să demonstrezi permanent că ceilalți sunt obstacole în calea propriei tale existențe.
Eu unul prefer decadența asta occidentală.
Un salut la intrare.
Un „mulțumesc” la ieșire.
O coadă respectată.
Un fermoar în trafic.
Câteva secunde de răbdare.
Și, dacă avem noroc, un câine cu covrigul în coadă.
