18/11/2026
PITAR MOȘ: DISTRUGEREA DUPĂ MANUAL A CULTURII UNEI ȚĂRI
(Sinteză după cartea „Pitar Moș”, de Mater Consolata Bachmeyer, Editura Dorul, 2000)
Printre fără număr victimele regimului care a desființat în 1948 școlile catolice din România s-a numărat Maica Superioară Clementine Meyer, superioara școlii de fete Sfântul Iosif de pe strada General Berthelot nr. 56 din București. Mater Consolata Bachmeyer, ultima directoare a Institutului Sfânta Maria de pe strada Pitar Moș, relatează în memoriile sale că a întâlnit-o pe Calea Victoriei la 5 ianuarie 1949. Comunitatea ordinului pleca atunci în exil, în grupuri de câte 40 de maici. Mater Clementine nu se hotărâse încă dacă să plece sau să rămână cu maicile de origine română și cu cele de origine străină care aleseseră să rămână în țară și primiseră cetățenia română. Mater Consolata a sfătuit-o să rămână, iar ea a acceptat, spunând că de mult nu-i mai era teamă și că se aștepta la orice. Mai târziu, aflată în Spania, Mater Consolata a aflat că Mater Clementine fusese întemnițată și supusă de mai multe ori „judecății poporului”. S-a prezentat de fiecare dată fără apărător, pentru că știa cât de sărace erau surorile rămase la ferma Sankt Agnes de la Popești-Leordeni și la Timișul de Sus. A murit în închisoare. Sora ei, Mater Calixta, ajunsese între timp în Germania.
Cartea și autoarea
Volumul „Pitar Moș” cuprinde memoriile Materei Consolata Bachmeyer, ultima directoare a Institutului Sfânta Maria din București, cunoscut după numele străzii pe care se afla, Pitar Moș. Textul a fost scris după 33 de ani de tăcere, la cererea Maicii Superioare a Provinciei din Mainz, Mater Donata, după ce autoarea lucrase în școlile ordinului din Spania, la Barcelona și patru ani la San Sebastian. Cuvântul-înainte este semnat de Principesa Ileana a României, datat Mainz, mai 1986; principesa, cunoscută ulterior drept Maica Alexandra, a murit la 21 ianuarie 1991 în statul Ohio, SUA. Ediția din 2000 conține și o notă biografică despre autoare, tradusă din limba germană de Liliana Mareș, din volumul „Ostdeutsches Schicksal am Schwarzen Meer” al lui Johannes Florian Müller, apărut în 1981 la Donzdorf.
Cartea nu este o lucrare de istorie, ci mărturia unui om aflat în centrul evenimentelor, iar valoarea ei documentară vine tocmai de aici. Autoarea a condus o școală de aproape două mii de eleve, a tratat zilnic cu Ministerul Învățământului, cu Ministerul de Interne, cu Ministerul Cultelor și, în final, cu primul-ministru Petru Groza. Prin elevele ei, fiice de miniștri, de oameni politici din partidele istorice, de industriași, funcționari și meseriași, afla aproape zilnic ce se întâmpla în familiile bucureștene. Din relatare reiese că distrugerea nu a fost un act unic, ci un proces în trepte: a început odată cu intrarea Armatei Roșii în august 1944, a continuat cu deportările din ianuarie 1945, cu instaurarea guvernului Groza și cu epurarea administrației, s-a accentuat după abdicarea forțată a Regelui Mihai la 30 decembrie 1947 și a culminat în 1948 cu naționalizarea, cu confiscarea tuturor școlilor confesionale și cu desființarea Bisericii Greco-Catolice. Pentru comunitatea de la Pitar Moș, procesul s-a încheiat cu exilul din ianuarie 1949.
Ce a existat înainte: Institutul Sfânta Maria
Pentru a măsura ce s-a pierdut, autoarea descrie pe larg instituția dinainte de război. Institutul a fost întemeiat de călugărițele ordinului „Beatae Mariae Virginis”, numite și surorile Mary Ward, după întemeietoarea ordinului, englezoaica Mary Ward, sau „Domnișoarele Engleze”. În 1852, domnitorul Țării Românești Barbu Știrbey a apelat insistent la surorile din München să deschidă o școală de fete în București, iar primele maici au fost primite de domnitor cu ceremonie. Școala a funcționat neîntrerupt până în 1948, timp de 97 de ani școlari, fiind cel mai vechi liceu de fete din Principate. Ulterior s-au deschis școala de fete Sfântul Iosif, pe strada General Berthelot nr. 56 din București, precum și institutele Sfânta Maria din Brăila, Craiova și Turnu Severin, toate cu clădiri mari și internat. Ordinul mai deținea o casă de odihnă la Timișul de Sus, la circa 1000 de metri altitudine, între Predeal și Brașov, cu o capelă folosită vara de întreaga localitate, și ferma „Sankt Agnes” de pe șoseaua Olteniței, la Popești-Leordeni, cu livadă (70 de cireși, peste 100 de caiși și aproximativ tot atâția meri și pruni), grădină de legume și câteva animale, care asigura o parte din hrana comunității.
În București existau atunci doar trei licee de fete conduse de călugărițe: Notre-Dame de Sion, al unui ordin francez, și cele două ale maicilor germane, Sfânta Maria și Sfântul Iosif. Pe vremea Materei Consolata, Institutul de pe strada Pitar Moș avea eleve de 11 naționalități; în ultimii ani au trecut prin școală peste 2000 de eleve, printre ele copii ai ambasadorilor, ai familiilor din nobilimea română și chiar ai familiei regale. Comunitatea număra circa 150 de maici și peste 60 de candidate. Noile corpuri de clădire, ridicate sub conducerea Materei Coelestina Schmidt, originară din Frankfurt și Superioară a Provinciei timp de peste 25 de ani, adăposteau săli de clasă și un internat modern pentru 300 de eleve interne. Pe lângă disciplinele obligatorii, se predau zilnic, din clasa I primară, câte o oră de germană și una de franceză, iar în clasele superioare engleza și italiana; existau cercuri de muzică, desen, pictură, croitorie și broderie, un cor și o trupă de teatru care prezenta piese clasice franceze și avea uneori la dispoziție o jumătate de oră în direct la radiodifuziunea română. Religia era predată elevelor ortodoxe de doi preoți ortodocși, iar elevelor evreice de un rabin.
Institutul nu se amestecase niciodată în politică, dar avea o activitate socială constantă. În timpul Primului Război Mondial, în epidemia de tifos exantematic din 1916–1918, maicile au îngrijit soldații români bolnavi; unsprezece dintre ele s-au contaminat și au murit. Fără vreun sprijin din partea statului, Institutul întreținea un cămin pentru 30–40 de copii orfani și mici școli în cartierele sărace, ajuta azilele de bătrâni, împărțea zilnic masa de prânz celor nevoiași și pâine la poartă la orice oră, iar de Crăciun oferea daruri pentru peste 100 de bătrâni, bolnavi și invalizi. Bucătăria gătea zilnic pentru 500–800 de persoane. Familia regală era legată de capela Institutului: Regele Carol I și Regina Elisabeta (Carmen Sylva), apoi Regele Ferdinand participau duminica la liturghie, iar Regina Maria vizita de Paști copiii orfani. În 1941, la intrarea României în război, dormitoarele celor 300 de eleve interne și apoi sălile de clasă au fost transformate în spital pentru răniții de pe front.
Autoarea, înainte de 1944
Mater Consolata, pe numele civil Cordelia Bachmeyer, s-a născut la 16 februarie 1916 în localitatea Mihail Kogălniceanu, fiica lui Melchior și a Catherinei Bachmeyer, din comunitatea germană catolică din Dobrogea. A urmat cursul primar la Sfântul Iosif și gimnaziul la Pitar Moș, absolvind cu cea mai bună notă la bacalaureat. A îmbrăcat haina monahală în 1938 și a studiat fizica și chimia la Universitatea din București. A lucrat la teza de doctorat în chimie biologică sub conducerea profesorului Eugen Macovschi, obținând 28 de substanțe noi, comunicate în Chemisches Zentralblatt. Rectorul Horia Hulubei și profesorul Gheorghe Spacu i-au recomandat să treacă la fizică, iar Hulubei a insistat public pentru susținerea doctoratului. Teza a fost susținută la 9 iunie 1944, în plin bombardament, cu cea mai înaltă distincție. De la Crăciunul anului 1942, la vizita Maicii Superioare Generale Damascena, fusese numită directoare a școlii, Mater Carola Urban, originară din Silezia, devenind Superioara Provinciei, iar Mater Antonia Superioara casei de pe Pitar Moș. Familia autoarei fusese strămutată din Dobrogea în Germania în 1940, în urma acordului româno-german; fratele ei Rafael a căzut pe front în Pomerania în 1945, la 19 ani, iar fratele cel mic, Iosif (Olly), sub 18 ani, a trecut prin Timișul de Sus în iulie 1945 într-un tren de prizonieri germani dus spre Rusia, de unde a reușit să arunce un bilet.
August–septembrie 1944: intrarea Armatei Roșii
După 23 August 1944, comunitatea aflată la Timișul de Sus a rămas izolată: transporturile, telefonul și poșta nu mai funcționau. Autoarea, plecată împreună cu Maica Firmata la Brașov pentru treburi urgente, a fost depășită pe drum de primele tancuri sovietice. A găsit orașul încremenit de frică; în câteva case germane au existat sinucideri. La întoarcere, la marginea Brașovului, a fost martora haosului produs de ordinul de retragere a trupelor sovietice spre Buzău: coloane de tancuri, camioane și cai ciocnindu-se, animale tăiate și fripte în mijlocul șoselei, soldați care pătrundeau în case și cârciumi și beau vinul vărsat din butoaie. Doi ofițeri sovietici au cerut să li se predea „trăsura și stăpâna ca pradă de război”; stăpâna era autoarea. Doi polițiști români care au încercat să intervină au fost alungați. Femeile din sat le-au smuls pe cele două călugărițe din mijlocul soldaților, le-au ascuns într-o casă, le-au îmbrăcat în haine țărănești și le-au scos printr-o portiță dosnică; drumul până la Timiș a fost parcurs noaptea, de-a lungul unui pârâu și printre coloanele de soldați.
În dimineața următoare, autoarea a constatat că toate casele și vilele din jurul Timișului de Sus fuseseră jefuite, rămăseseră fără uși, ferestre și lămpi, cu desene pornografice pe ziduri; s-au înregistrat morți și violuri. La intervenția nunțiului apostolic, monseniorul Andrea Cassulo, a fost trimisă o gardă de vânători de munte din Predeal, care a păzit casa ordinului spunând trecătorilor că păzesc o cazarmă. La adăpostul maicilor au venit refugiați, inclusiv din București; o doctoriță sosită cu fiica ei de patru ani, Ioana, a mărturisit că venise cu intenția de a-i lăsa copilul și de a se sinucide în pădure.
La întoarcerea la București, în septembrie 1944, cu un vagon de marfă plecat din Predeal, autoarea a găsit orașul murdar, nesigur și pustiu. Clădirea nouă a școlii din Turnu Severin fusese distrusă de bombardamente, iar cea a școlii Sfântul Iosif era grav avariată. În spitalul din școală, unde erau internați aviatori germani răniți, au intrat militari sovietici; santinelele românești au fost îndepărtate, iar toți germanii care puteau umbla au fost adunați în curte și percheziționați. Autoarea relatează că a ascuns în laboratorul școlii soldați germani căutați pentru deportare și că, în iarna 1944–1945, a adăpostit o noapte un fugar german evadat din Rusia, conștientă că fapta era pedepsită cu moartea. În noiembrie 1944, în casa de pe Pitar Moș au fost internați preoți germani și familii germane, catolice și evanghelice; autoarea notează că locul devenise „un fel de lagăr de concentrare” pentru germani, din care făceau parte și călugărițele germane, sub paza permanentă a doi soldați sovietici.
Ianuarie 1945: deportarea etnicilor germani în URSS
În ianuarie 1945, la întoarcerea de la înmormântarea Materei Coelestina Schmidt, a sosit ordinul ca toate maicile tinere, sub 35 de ani, cetățene române de etnie germană, să fie pregătite în trei ore, cu rufărie de pat, pentru deportarea în Rusia. Din același grup făcea parte și autoarea. Explicația primită era că Uniunea Sovietică ceruse 200.000 de tineri pentru repararea pagubelor de război; cifra este cea din carte, iar istoriografia estimează numărul celor deportați efectiv la aproximativ 70.000–75.000 de persoane. Erau ridicate femeile între 18 și 35 de ani și bărbații între 18 și 45 de ani, uneori și tineri sub 18 ani. Telefoane disperate au venit de la casele din Craiova, Brăila și Turnu Severin. La Ministerul Învățământului i s-a spus autoarei că numai Regele mai putea face ceva; împreună cu secretarul nunțiaturii, monseniorul Guido del Mestri, a obținut ca preoții și membrii ordinelor călugărești să fie scutiți. Câteva maici de la Brăila, reținute trei zile în gara orașului și urcate deja în vagon, au fost coborâte în ultimul moment. Mater Philippine de la Sfântul Iosif și mai mulți preoți, ridicați de la început, se aflau deja pe drum în vagoane de marfă ticsite și au fost întorși înainte de graniță; Mater Philippine a rămas bolnavă toată viața din cauza acestei experiențe.
Criteriul eliberării preoților era doar portul veșmintelor preoțești; documentele nu erau luate în considerare, așa că unii civili au scăpat purtând gulere preoțești împrumutate. Pentru familiile germane situația a fost dezastruoasă. Autoarea dă exemple concrete din rândul elevelor: din familia Bartel, în lipsa părinților, au fost deportați fiul și două dintre cele trei fiice, iar mezina Eleonore (Herzi) a venit singură la școală a doua zi; mama a recuperat copiii abia după un an, în stare gravă, iar Margareta (Greta) și-a reluat studiile cu un an întârziere. Tatăl elevei Gisela-Maria Kunst, deportat și el, a primit voie să se întoarcă după câțiva ani, grav bolnav, și a murit la granița română, lăsând soția văduvă și săracă, cu doi copii. În alte cazuri au fost ridicați ambii părinți, iar copiii au rămas singuri în casă până i-au luat vecinii.
1945–1946: preluarea puterii și primele presiuni asupra școlii
Autoarea consemnează că, imediat după 23 August 1944, a început suprimarea, dirijată din afară, a partidelor politice naționale, pentru a înlesni impunerea comunismului; informațiile îi parveneau prin familiile miniștrilor și oamenilor politici ale căror fiice învățau la Pitar Moș. În iarna 1945–1946 străzile Bucureștiului erau acoperite de afișe „Votați Soarele”, simbol desenat chiar și pe trotuare. Un membru de partid i-a declarat la minister că partidul său nu are nimic comun cu comunismul și dorește să lucreze alături de Rege. Se răspândea ideea că în România comunismul nu poate veni la putere din cauza nivelului de trai, a pământului roditor și a resurselor țării. Cronologia din carte este aici imprecisă: autoarea plasează venirea la putere a lui Petru Groza „la începutul lui martie, după alegeri”, dar guvernul Groza a fost instalat la 6 martie 1945, sub presiunea sovietică, iar alegerile, cu simbolul „Soarele” al Blocului Partidelor Democratice, au avut loc la 19 noiembrie 1946. Autoarea mai notează că primele reforme au urmărit preluarea principalelor mijloace de producție, iar speranța generală, alimentată în august 1944, era că Armata Roșie doar va traversa țara și că Națiunile Unite vor garanta libertatea României.
În primăvara anului 1946 a sosit ordinul ca toate școlile să afișeze în clase și pe coridoare tablouri mari ale lui Marx, Lenin și Stalin și ale miniștrilor noului regim. Directorul general al învățământului secundar, Călugăru, greco-catolic, funcționar sever și conștiincios, nu fusese consultat și nu știa nimic despre măsură. Curând după aceea a fost obligat să-și părăsească postul și a fost înlocuit cu Vasilescu, fost preot, comunist, prezentat de autoare ca un om dur și inflexibil. La prima ședință cu directorii de licee, școlile au fost atacate și amenințate, iar tot ce fusese bun până atunci era declarat rău. Prima întrebare adresată autoarei a fost „cum stați cu fascismul în școală”, „fascism” însemnând, în noul limbaj, tot ce nu era comunism; răspunsul că școala nu are asemenea probleme a fost întâmpinat cu strigăte. Ulterior, Vasilescu a avut o atitudine binevoitoare personală față de autoare, dar asta nu a schimbat direcția politicii școlare. Pe străzi, lângă școală, stăteau de pază militare sovietice cu armă, iar portretele oficiale aduse în școală au fost găsite scuipate și mâzgălite.
În aceeași perioadă, elevele veneau adesea plângând la școală pentru că tații lor erau chemați în judecată sau trebuiau să se ascundă. La serbarea de sfârșit de an din iunie 1947, în prezența Reginei-Mamă Elena, a Principesei Ileana și a ministrului Învățământului, corul a cântat un cântec cu refrenul „Vară dragă, adu-mi pe tata înapoi”. Întrebată de ministru ce rost are cântecul după terminarea războiului, autoarea a răspuns că așa simt elevele, în condițiile în care mulți tați erau în închisori, deportați în Rusia sau ascunși. La bacalaureatul din 1947, comisia numită de minister includea profesori recent numiți, parțial adversari politici ai taților unor eleve.
În august 1947, aflată la Curtea de Argeș, autoarea a asistat la anunțarea reformei monetare: banii din țară erau devalorizați, iar fiecare cetățean avea dreptul să schimbe o sumă limitată, consemnată în carte ca 200 de lei. Autoarea datează episodul la 24 august 1947, dar stabilizarea monetară a fost decretată la 15 august 1947. Tot acolo a observat că, după lăsarea întunericului, bărbați săreau gardul casei unui prelat ortodox pentru a vorbi în șoaptă cu gazda, semn al climatului de conspirație și frică. Directorul general Vasilescu i-a propus atunci să conducă o școală nouă, „școală model pentru toată țara”, propunere pe care autoarea a refuzat-o prin tăcere.
1947: confiscări, sărăcie și reeducare
Anul școlar 1947–1948 a adus o succesiune rapidă de măsuri. Populației i-au fost confiscate armele, inclusiv cele de vânătoare, apoi aurul, bijuteriile și metalele prețioase, sub amenințarea unor pedepse grele și cu percheziții minuțioase la domiciliu. Toți trebuiau să-și găsească un serviciu oarecare sau să moară de foame. Inspectorii școlari veneau aproape zilnic, uneori câte două sau trei echipe deodată, și erau obligați, sub amenințarea pierderii postului, să participe ore întregi la demonstrațiile de stradă organizate de regim; o inspectoare vârstnică, bolnavă de picioare, mergea în coloană cu un scăunel pliant, pentru că nu fusese scutită. Mulți inspectori din vechea gardă au fost îndepărtați și înlocuiți cu oamenii regimului; pe unul dintre cei mai apreciați autoarea l-a găsit pe un câmp de lângă Sankt Agnes, culegând cartofii mici rămași după recoltă, pentru că nu mai avea de lucru.
Inspectorii și directorii de școli au fost obligați să urmeze un curs de „reeducare” la Școala Centrală de Fete din București, ținut de un ministru temut, pe care autoarea nu îl numește. Participanții au stat în picioare, înghesuiți, într-o sală de festivități golită de scaune, în timp ce timp de aproximativ patru ore erau atacate valorile fundamentale, iar istoria țării era falsificată și reinterpretată. Ministrul s-a certat cu personalități și scriitori prezenți în sală; unul dintre cei care i s-au opus a fost cât pe ce să fie arestat pe loc, iar sala a încercat să-l apere. Oamenii ministrului supravegheau auditoriul. Autoarea descrie acest curs ca fiind cel mai mare șoc sufletesc pe care îl trăise. O colegă de-a ei, Mater Melita, a asistat la un curs seral ținut pentru femei muncitoare de o fostă colegă de facultate, Sașa, intrată în politică, în care femeile erau îndemnate împotriva patronilor, iar morala era batjocorită; ușa sălii fusese încuiată, astfel încât nimeni nu putea pleca.
Au urmat circulare care cereau afișarea, de-a lungul coridoarelor și în clase, a citatelor din Marx și Lenin, cu „inițiativa” lăsată tineretului. În școli veneau fete de 13–14 ani, cu misiune oficială, care țineau prelegeri despre politica țării și despre modul de confecționare a lozincilor; elevele de la Pitar Moș nu au realizat nicio lozincă. La o inspecție, un inspector nou a reproșat lipsa lozincilor și a portretelor; răspunsul autoarei, că școala nu este un circ, a fost reprodus a doua zi de un ziar ca acuzație publică. Clasa a IV-a de liceu din acel an ilustrează amestecul social pe care regimul urma să-l distrugă: Principesa Minola stătea în bancă lângă fiica unui cizmar din vecinătate, alături de fiice ale unor oameni politici din partidele istorice, acum lichidate, ai căror tați se aflau în închisoare, și de fiice ale noilor conducători; un ministru proaspăt numit și-a adus fiica la internatul călugărițelor, cerând pentru ea „tot ce e mai bun”.
Sărăcia creștea de la o zi la alta. Școala a obținut aprobarea să deschidă o cantină pentru copiii subnutriți din cartier, cu alimente și îmbrăcăminte trimise din Statele Unite prin portul Constanța, prin mijlocirea regentului nunțiaturii apostolice, monseniorul Gerald Patrick O'Hara. Soldații români din valea Timișului se ascundeau de rușine pentru că fuseseră îmbrăcați în uniforme de tip sovietic. În iarna 1947, autoarea l-a văzut pe fiul familiei Geiser rătăcind prin pădurea de la Timișul de Sus: comuniștii îi arestaseră tatăl, familia fugise, iar hotelul-pensiune Geiser, construit de bunic și tată, fusese trecut în proprietatea statului.
30 decembrie 1947 și primele luni ale Republicii Populare
La 30 decembrie 1947, autoarea a fost chemată de urgență la București pentru a depune jurământ: Regele părăsise țara, iar România devenise republică populară. În tren a aflat de la un cunoscut din Sinaia că Regele fusese silit, sub amenințare, să semneze abdicarea în palatul din București și să plece imediat. Jurământul de credință față de republică era un simplu formular, fără referire la Dumnezeu, cerut pentru a putea lucra în continuare.
În prima săptămână a trimestrului al doilea, poliția a venit la școală cu o listă de eleve care participaseră la marea manifestație de simpatie pentru Rege din Piața Palatului și le-a cerut adresele; autoarea a refuzat să le dea, invocând caracterul exclusiv al arhivei școlare, iar polițiștii, români, au plecat recomandând doar ca elevele să fie avertizate. Urmează în carte un șir de situații consemnate direct: eleve rămase fără locuință; eleve ai căror tați fuseseră ridicați de poliție fără să se știe unde se află; eleve coborâte din mașina familiei pe drumul spre școală, în timp ce poliția pleca cu tatăl; fetițe de 7–8 ani lăsate plângând pe stradă, aduse la școală de trecători care le recunoșteau uniforma și ținute în infirmerie până la venirea mamei.
Elevii erau obligați să organizeze o dată pe săptămână reuniuni cu poezii, texte și scenete despre Marx și Lenin. La școală au fost aduse zilnic teancuri de ziare pentru fiecare elevă, cu obligația de a încasa banii; pe prima pagină era o caricatură a Papei cu dolari zburând din gură, urmată de caricaturi ale Regelui, ale dinastiei și ale opoziției. Autoarea a ars ziarele în curte, iar elevele din cursul superior au strâns zilnic banii și au ars ziarele, până când trimiterea lor a încetat. Ședințele de lucru ale directorilor de școli au fost suspendate; ordinele soseau fără consultare, iar directorii nu mai puteau comunica între ei. Principesa Ileana și familia ei au fost expulzate în ianuarie 1948; Minola și Sandi au plecat în grabă, fără să-și poată lua rămas bun de la colege. Vizionarea unui film american de către eleve a fost denunțată în presă, cu precizarea că directoarea îl găsise frumos.
Partidul a pătruns în corpul profesoral. Două surori, profesoare de istorie și de geografie, s-au înscris în Partidul Comunist și au părăsit școala, una dintre ele propunându-i autoarei să renunțe la școală și să intre în politică. O profesoară angajată de fizică și chimie, care își întreținea singură copiii și mama, a fost numită de partid director adjunct, cu misiunea de a supraveghea totul; colegelor le-a spus că, odată intrată în horă, trebuie să joace. Noua constituție, promulgată la 13 aprilie 1948, conținea prevederi despre școlile particulare pe care autoarea le-a citit ca pe o lichidare a școlii; cei doi preoți ortodocși ai școlii credeau că asemenea prevederi nu vor fi aplicate. A urmat denunțarea Concordatului dintre România și Vatican, la 17 iulie 1948.
În primăvara anului 1948, patru bărbați necunoscuți au cerut să vorbească singuri, fără profesoare, cu toate elevele din cursul superior, adunate în curtea interioară. Elevele au scandat cererea de a fi alături de directoarea lor, apoi au refuzat să cânte Internaționala, deși au fost amenințate că vor fi duse cu duba la poliție. Autoarea a dezamorsat situația cântând ea prima strofa. La 10 mai, fosta zi națională a Regatului, muncitorii urcați pe stâlpii de electricitate fluierau imnul regal, iar trecătorii le zâmbeau complice.
La 11 iunie 1948 au început naționalizările. Unii tați ai elevelor au rămas angajați în propriile fabrici „sub protecția muncitorilor”, alții au ajuns direct în fața tribunalului sau în închisoare ca „capitaliști”. Autoarea a văzut afișe care promiteau că farmaciile nu vor fi niciodată naționalizate; a doua zi dimineață, toate farmaciile erau naționalizate. La bacalaureatul din 1948 a fost exclusă fără explicație din comisie; examenul se dădea numai în școli de stat, iar prima întrebare la literatură și istorie cerea o interpretare conformă noii linii politice. Vizitând împreună cu absolventele un spital de bolnavi de plămâni, au găsit hrana total insuficientă și numeroase tentative de sinucidere.
3 august 1948: confiscarea Institutului
La 3 august 1948, autoarea se afla la exercițiile spirituale de la Timișul de Sus, după ce fusese asigurată la minister că până în septembrie nu se va întâmpla nimic. A fost chemată de urgență la București. La sosire, un necunoscut a avertizat-o să nu intre în Institut decât după lăsarea întunericului, pe o stradă laterală. De la o fereastră a etajului al doilea, Mater Melosa i-a spus să nu intre, pentru că nu va mai putea ieși. Superioara Provinciei, Mater Carola, i-a relatat ulterior desfășurarea: la ora 8 dimineața se prezentase o femeie care s-a recomandat drept doamna Freud și care a cerut să fie adunați toți cei din casă, fără excepție, apoi a citit un text oficial potrivit căruia școala, întreaga casă, tot ce conținea și îi aparținea, inclusiv banii, deveneau din acel moment proprietatea statului. Totul trebuia predat cu minuțiozitate, iar cine se mai atingea de ceva era pedepsit pe loc cu zece ani de închisoare. Comunitatea a fost încuiată în sală; spre prânz, doamna Freud s-a întors cu două ajutoare și două cufere pline cu chei, iar maicile au fost limitate la câteva încăperi din clădirea veche.
Ministrul Învățământului i-a mărturisit autoarei că i-ar fi fost rușine de ce s-a întâmplat și că toate școlile particulare din țară fuseseră supuse aceluiași tratament; a tăcut însă când în birou a intrat un bărbat mic de statură, care a ascultat convorbirea fără să spună nimic. O directoare de școală particulară laică i-a descris autoarei mecanismul: exact la ora 6 dimineața, în fiecare școală care nu era proprietatea statului, s-a prezentat un împuternicit cu același document al Ministerului Învățământului. Același procedeu a fost aplicat și grupurilor mici de copii cu dizabilități, copiilor mici îngrijiți de câțiva adulți într-o încăpere, orelor de religie ținute sâmbăta după-amiaza și chiar grupurilor de prieteni care se întâlneau să se roage sau să lucreze pentru o biserică. Aceeași directoare și-a recunoscut compromisurile făcute în speranța de a salva ceva, încheiate cu pierderea atât a școlii, cât și a onoarei. Confiscarea corespunde reformei învățământului adoptate la 3 august 1948; nota biografică din volum precizează că atunci toate școlile, institutele și spitalele catolice din România au fost confiscate, iar bunurile lor au fost preluate de stat.
Situația era identică la Sfântul Iosif, unde Maica Superioară Clementine Meyer nu a îndrăznit să-și conducă vizitatoarea până la poartă, și la Notre-Dame de Sion, unde călugărițele erau complet izolate. La Sankt Agnes, aceeași scenă se repetase la ora 8: o femeie a citit textul ministerial, iar bărbații veniți ulterior s-au plimbat prin grădina lucrată de maici numind-o „grădina noastră”. Inventarierea a durat zile întregi; toate obiectele religioase, inclusiv icoanele Fecioarei Maria și cărțile de rugăciune, erau trecute în liste sub denumirea „Christos”. Nici saci sau lădițe nu mai puteau fi folosite, fiind trecute pe listele de transfer al proprietății.
Viața comunității după confiscare
Noii proprietari au preluat bucătăria. Maicile găteau într-o mică vatră din pivniță, sub supravegherea permanentă a unei femei, din rații zilnice insuficiente, luate din propriile lor rezerve de alimente, pentru care bucătăresele trebuiau să negocieze. Autoarea i-a auzit pe paznici spunând, în timpul unei dispute pentru puțin griș, că nu mai are rost să li se dea, pentru că „mâine, poimâine vor fi doar împușcate”. O oală cu lapte a fost ascunsă de femeia de pază. La ora 10 seara, doi bărbați au făcut o percheziție în dormitoarele în care dormeau 20 de maici, căutând alimente ascunse. Ieșirile din casă erau controlate, iar autoarea era urmărită pe stradă de oamenii regimului. Un salariat al școlii de moașe instalate în clădire i-a cerut să nu opună rezistență „atunci când va fi ridicată din casă”, aluzie la arestarea ei. Hrana era atât de redusă încât autoarea a făcut picioarele umflate, iar medicul care a consultat-o a spus, vorbind cu sine însuși, că va sfârși prin a muri de foame.
Presa căuta motive de discreditare. Un articol relata că la „săracele” călugărițe de la Pitar Moș s-au găsit sticle cu vin bun și opt cutii de sardele, fără să precizeze că vinul era pentru liturghie și că Institutul hrănea zilnic 700 de persoane. Propunerea maicilor de a se ocupa contra unei plăți minime de curățenia clădirii a fost respinsă de Ministerul Învățământului; Ministerul de Interne le-a trimis la Ministerul Cultelor, iar ministrul de Interne a trecut pe lângă ele cu spatele întors, spunând că nu poate face nimic. Autoarea notează că în acel moment a înțeles că nimeni, nici cei din posturile cele mai înalte, nu mai îndrăznea să le ajute.
Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, a formulat cel mai clar intenția regimului. Potrivit relatării, i-a spus autoarei că litera legii interzice călugărițelor să predea, dar că spiritul legii presupune dispariția efectivă a călugărițelor din câmpul vizual al tineretului, pentru că simpla lor apariție, chiar fără un cuvânt, poate distruge ce construiseră comuniștii în ani de educație. I-a recomandat să renunțe la haina monahală, oferindu-i o poziție înaltă; autoarea a refuzat.
Din acel moment, comunitatea a luat în calcul trei variante: moartea prin împușcare, deportarea în Siberia sau emigrarea. Superioara Provinciei a decis trimiterea acasă a celor 74 de candidate românce, pentru că în Institut nu mai erau în siguranță; înainte de plecare, ele au cerut să depună jurământul, iar Superiorul franciscanilor din Moldova le-a luat numele și adresele pentru a se ocupa de ele. Ulterior au fost trimise acasă cele 37 de novice. Când au fost conduse la gară, oamenii regimului de pe peron au strigat mulțimii că sunt „străine care nu mai vor să rămână în țară” și „nemțoaice care au făcut războiul”, deși toate erau românce din Moldova; mulțimea a încercat să le oprească, iar trenul a plecat în mijlocul tumultului.
Persecuția elevelor, a familiilor și a elitei
Fostele eleve au fost și ele victime. Cele ai căror tați erau în închisoare sau care proveneau din familii înstărite ori cunoscute nu mai erau primite în alte școli, sub pretextul că părinții lor „au supt sângele poporului”. O fostă elevă i-a povestit autoarei că fusese închisă două săptămâni, interogată ore în șir și bătută pentru a-i denunța pe tinerii care strecurau manifeste anticomuniste pe sub ușile oamenilor; nu a vorbit și a fost eliberată. Aceeași elevă a relatat cazul unei fete torturate în închisoare pentru a divulga ascunzătoarea tatălui ei. O altă fostă elevă, care coresponda cu Mater Blanka, transferată în Germania, a constatat că i se scotocea servieta în timp ce mergea la împărtășanie, apoi i-a dispărut o scrisoare și a fost arestată; acuzația pornea de la faptul că Mater Blanka se interesa de situația ei și a țării. La liturghiile duminicale din capelă erau prezenți informatori, iar preotul trebuia să-și cântărească fiecare cuvânt al predicii.
Tatăl a trei foste eleve i-a spus autoarei că îi este rușine să se plimbe liber când oamenii de valoare și de caracter, elita țării, se aflau după gratii. În așteptarea audiențelor la Ministerul de Interne, autoarea i-a văzut pe arestați fiind conduși discret în beci și a auzit gemete venind din subsolul clădirii. Familia la care dădea meditații celor două fetițe a rugat-o să nu mai intre: își așteptau toată noaptea poliția care trebuia să-l ridice pe tatăl bolnav, li se lua casa și era periculos să ai legături cu o călugăriță. Un fost profesor de laborator de la Universitate, care nu era comunist, fusese obligat să facă pază de noapte la Pitar Moș și alesese ora târzie în speranța că nu va întâlni nicio călugăriță. Fostul ei profesor de electricitate de la Universitate, întâlnit pe stradă în ianuarie 1949, încovoiat, prost îmbrăcat și târându-și un picior, i-a lăsat impresia unui om ieșit din detenție.
Desființarea Bisericii Greco-Catolice
La nunțiatură, autoarea a fost martora consecințelor acțiunii de desființare a Bisericii Unite. Un preot greco-catolic cu mare influență în rândul clerului a primit o delegație care i-a cerut să semneze rapid un text lung, scris complicat și neclar, după ore de discuții în care i s-a spus că documentul este o simplă formalitate, fără consecințe, și că semnătura va ajuta biserica și ceilalți preoți. Nu i s-a permis să se consulte cu nimeni. Documentul viza desființarea Bisericii Unite, iar acțiunea a continuat pe baza semnăturii lui. Preotul s-a prezentat apoi la nunțiu acuzându-se de trădare.
Autoarea a aflat din mai multe surse că episcopii și preoții uniți care nu au semnat au fost închiși și torturați, iar alții s-au ascuns; lupta a durat până în iarnă. Relatează, ca informație auzită, cazul unui preot ținut scufundat până la gât într-o baltă parțial înghețată; anchetatorii i-au adus soția și copilul de trei ani pentru a-l face să cedeze, iar copilul i-a strigat tatălui să nu semneze. Desființarea Bisericii Greco-Catolice a fost oficializată prin decretul din 1 decembrie 1948. În toamna anului 1948, comunitatea de la Pitar Moș a fost vizitată de un preot unit ascuns, deghizat în muncitor, iar autoarea notează că un preot ajunsese să se ascundă doar pentru că era preot și nu mai avea voie să poarte sutana pe stradă. Preotul casei, Pater Müller, fusese închis, eliberat și din nou căutat de poliție, astfel încât autoarea se întâlnea cu el doar pentru câteva secunde, între ușile duble ale bisericii italiene.
Epurarea, interogatoriile și profanarea
Noii conducători ai școlii au început epurarea bibliotecii. Toate cărțile cu învățătură religioasă sau mesaj de morală creștină, cele care menționau dinastia regală sau Institutul, chiar și cărțile de povești cu zâne și spirite, au fost distruse sau li s-au rupt paginile respective. Maicile au fost obligate să-i asiste pe epuratori zile întregi, pentru că aceștia nu se descurcau singuri. În fosta sală de festivități s-a organizat o școală de partid pentru bărbați, cu cursuri de îndoctrinare de câte opt zile, de la ora 7 dimineața până după lăsarea întunericului, cu interdicția de a vorbi între ei în timpul zilei. Autoarea notează că metoda reproducea structura exercițiilor spirituale ale Sfântului Ignațiu de Loyola, adaptată marxism-leninismului. După două-trei zile, cursanții arătau distruși, iar unii erau scoși pe poartă în stare de prăbușire psihică. Mai mulți salariați ai școlii instalate în clădire au fost numiți directori: un fost paznic a devenit director administrativ, iar o fostă femeie de serviciu, doamna Iulia, a devenit directoare pentru ordine și curățenie. Un alt director, Eugen, i-a cerut autoarei, în secret, lista fostelor profesoare ale Institutului, singurele în care spunea că poate avea încredere.
Comunitatea a fost supusă unor interogatorii repetate. Sora Theophora, de peste 80 de ani, care nu ieșise niciodată din Institut și nu știa românește, a fost chemată de poliție pentru interogatoriu, fiind „denunțată”. Poliția a interogat-o pe autoare despre motivele intrării în viața monahală și despre faptul că nicio călugăriță nu renunța la ea, deși ar fi fost liberă să o facă; autoarea notează că anchetatorii căutau un pretext, oricât de mic, pentru o acuzare legală. Comunitatea a fost acuzată de discriminare rasială față de elevele evreice în timpul războiului; autoarea a răspuns că școala dăduse diplome de bacalaureat tuturor candidatelor admise, fără excepție, chiar și atunci când acest lucru era periculos, iar eleva invocată ca victimă, Bibica, fusese până în iunie fericită în internat. Trei bărbați trimiși să le supravegheze i-au pus întrebări despre castitatea maicilor și despre sumele pe care Papa le-ar fi plătit călugărițelor, refuzând să creadă că acestea nu primeau nimic.
La 8 decembrie 1948, ziua Imaculatei Concepții, cea mai mare sărbătoare a Institutului, un om urcat pe o scară a îndepărtat de pe cele două canaturi ale ușii bisericii toate sculpturile în lemn care aminteau de forma crucii, iar altul a spart cu ciocanul statuia Fecioarei Maria cu Pruncul de deasupra porții școlii: au căzut pe trotuar mai întâi mâinile copilului, apoi capul, iar statuia a rămas decapitată. Trecătorii, ortodocși, își făceau semnul crucii, adunau bucățile și îl apostrofau pe cel care lovea.
Audiența la Petru Groza și obținerea plecării
Superioara Provinciei i-a cerut autoarei să obțină autorizația de plecare în Occident pentru întreaga comunitate, în condițiile în care persoane influente ofereau tot ce aveau pentru un pașaport fără niciun rezultat; un fost inspector greco-catolic i-a spus că un cunoscut oferise un hotel cu tot inventarul și fusese refuzat, iar călugărițele erau considerate persoane indezirabile, chiar dușmani. La cererea autorității, Maica Superioară Generală a ordinului, Augusta de Kettenburg, a trimis pe cale diplomatică o chemare datată Roma, 1 octombrie 1948, prin care solicita venirea în Italia a maicilor din cele cinci localități (București, Brăila, Craiova, Turnu Severin, Timiș). Chemarea a fost purtată de la o autoritate la alta fără efect. Un ministru adjunct a primit-o pe autoare la ora 10 seara, într-o mică anexă a Ministerului de Interne de pe strada General Berthelot, fără să-i ofere ajutor.
Deblocarea a venit printr-un intermediar necunoscut, care i-a transmis invitația lui Petru Groza la un banchet pentru miniștri, unde premierul voia să o prezinte ca pe o curiozitate: autoarea unei teze de doctorat excepționale care era totodată călugăriță catolică. Autoarea a refuzat banchetul și a cerut o audiență, obținută pentru o zi de luni la ora 11, la sediul Președinției Consiliului de Miniștri din Piața Victoriei, împreună cu Mater Melosa. A citit un rezumat de patru pagini și a propus ca membrele comunității cu legături de familie în străinătate să poată pleca, cele care nu voiau să plece să rămână la Sankt Agnes și la Timișul de Sus, iar novicele să se întoarcă la familii. A adăugat argumentul că o eventuală violență împotriva lor ar fi fost observată în străinătate. Groza a telefonat pe linia secretă ministrului de Interne, ministrului Cultelor și Anei Pauker, ministru de Externe, confundând ordinul cu cel al surorilor Sacré-Cœur și motivând că altfel Occidentul ar avea ocazia să critice regimul. I-a propus autoarei să rămână, „adoptată” de el, să lucreze în domeniul energiei atomice; ea a refuzat. În aceeași discuție, Groza a vorbit despre episcopul romano-catolic de Alba Iulia, despre care spunea că era prietenul lui din copilărie, aflat de câteva luni în închisoare, grav bolnav și refuzând orice compromis. Arestarea episcopului Áron Márton este datată de istorici la 21 iunie 1949, așa că afirmația, plasată în carte în toamna anului 1948, nu concordă cronologic. La despărțire, Groza i-a spus o parabolă despre un om care voia să-și ajute prietenul, dar îl prevenea că oricare dintre angajații lui, chiar cel din urmă servitor, l-ar putea prinde fără știrea stăpânului; i-a dăruit volumul său „În umbra celulei”, cu dedicație.
Parabola s-a confirmat. Promisiunea premierului a fost transmisă Ministerului de Interne, unde autoarea a fost trimisă la un ofițer superior de poliție, domnul Dan, într-o clădire veche de la capătul unei străzi înguste, unde a revenit zile la rând. Listele cu numele călugărițelor, depuse înainte de Crăciunul anului 1948, i-au fost restituite la 30 decembrie cu verdictul că totul s-a terminat. La 31 decembrie, revenind totuși, autoarea a aflat că se deschisese „o portiță” și că trebuie să treacă granița cât mai repede, cu prudență. Pentru pașapoarte a fost cerută o taxă individuală la CEC, deși la naționalizare maicilor li se confiscaseră toți banii; banii au fost procurați printr-o rețea discretă de ajutor. Funcționarii de la serviciul de pașapoarte au plâns aflând că maicile pleacă, avertizând în șoaptă că sunt urmăriți.
Ianuarie 1949: exilul
Plecarea s-a făcut în cinci grupuri de câte 40 de persoane, între 4 și 8 ianuarie 1949. Primul grup cuprindea în principal călugărițele bolnave, însoțitoarele lor, cinci novice din primul an cu conducătoarea lor, Mater Helene, și pe Pater Müller, ascuns de poliție; domnul Dan a acceptat preotul pe listă doar după insistențe și a vrut să excludă două maici de origine germană, Katerina și Barbara, semnalate de poliție, pe care autoarea a reușit să le mențină. Fiecare grup primea un pașaport colectiv sub forma unui carton dreptunghiular cu inscripția „PASSEPORT SANS RETOUR”, valabil pentru o singură călătorie în Italia, prin Ungaria și Austria, care nu putea fi prelungit și nici folosit pentru un nou pașaport; pe verso erau lipite cele 40 de fotografii, unele suprapuse. Pentru că unele maici bătrâne și bolnave nu se puteau fotografia, s-au folosit fotografii existente în casă, inclusiv ale unor maici decedate. Fiecare grup era însoțit până la graniță de un observator, iar pașaportul grupului următor era eliberat numai după telefonul acestuia de la frontieră. Bagajele au fost verificate; s-au permis doar așternuturile, salteaua, perna și cuvertura fiecărei maici, prezentate drept „zestre din casa părintească”, și câte un instrument sau aparat necesar unei meserii. Ultima pătură caldă a maicilor din Craiova a fost reținută de controlori. Transportul s-a făcut cu un vagon de persoane în trenul Orient-Express, care pleca din Gara de Nord la miezul nopții, la dispoziția lui Groza, cu aceeași motivare a imaginii în Occident.
Înainte de plecarea ultimului grup, un om care supraveghea casa i-a spus autoarei că regimul nu se teme de tancurile, avioanele și submarinele Occidentului, ci doar de oamenii cu forță interioară deosebită, pe care îi caută și vrea să-i distrugă pentru că rezistă și formează opoziția. Autoarea consideră această declarație cea mai explicită formulare a scopului represiunii pe care a auzit-o. Un funcționar superior de la pașapoarte i-a spus, la predarea ultimului document, că de comunism nu se poate fugi, pentru că se va răspândi peste tot.
Autoarea a sfătuit-o pe Maica Superioară Clementine Meyer de la Sfântul Iosif, întâlnită pe Calea Victoriei, să rămână în țară, alături de maicile care nu voiau să plece. Mai târziu, în Spania, a aflat că aceasta fusese întemnițată, supusă de mai multe ori „judecății poporului”, unde s-a prezentat fără apărător, și că a murit în închisoare. Profesorul Eugen Macovschi a obținut, în ultimele zile, numirea autoarei ca profesor de chimie biologică la Universitatea din București, cu acceptare în 48 de ore; oferta a fost refuzată. BBC a anunțat plecarea maicilor, iar știrea a adus la porțile Institutului o mulțime de oameni îngrijorați, ceea ce a pus în pericol procedura: o manifestație de simpatie putea opri plecările și expune ultimele maici rămase deportării.
La 8 ianuarie 1949, după ultima rugăciune în capelă, ultimul grup a plecat spre Gara de Nord, unde îl aștepta o mulțime de foste eleve, părinți, profesori și colegi, care strigau după tren întrebând în grija cui sunt lăsați. Înainte de plecare, autoarea a stat ore întregi în fața celor 97 de registre ale școlii, câte unul pentru fiecare an școlar. În noaptea de 8 spre 9 ianuarie, la Predeal, au venit să-și ia rămas bun maicile de la Timiș; un preot greco-catolic ascuns a urcat în tren la o stație și a celebrat liturghia pe culoarul vagonului, pe un altar improvizat din geamantane, apoi a coborât în noapte. La Curtici, după controlul grănicerilor, trenul a trecut în Ungaria. Nota biografică din volum indică 9 ianuarie 1949 ca dată a sosirii la Roma, cu un grup de 210 călugărițe. Mater Consolata a fost trimisă apoi la Barcelona, unde a înființat un nou institut al ordinului, „Bienaventurada Virgen María”, care la data notei avea 900 de eleve.
Bilanț
Pe baza mărturiei Materei Consolata Bachmeyer se poate reconstitui, pentru o singură instituție, întregul mecanism prin care regimul instalat după 1944 a desființat elita socială și culturală a României. Institutul Sfânta Maria, cea mai veche școală de fete din Principate, a fost confiscat într-o singură dimineață, cu tot ce avea, după 97 de ani de funcționare. Comunitatea de aproximativ 200 de maici, 74 de candidate și 37 de novice a fost dispersată: o parte a plecat în exil, iar candidatele și novicele au fost trimise la familii. Puținele maici rămase în țară au fost lăsate la Sankt Agnes și la Timișul de Sus. Arhiva, biblioteca, clădirile și ferma au trecut la stat, iar clădirea de pe strada Pitar Moș a fost dată școlii de moașe. Mater Clementine Meyer a murit în închisoare.
În jurul acestei instituții, cartea consemnează aceleași etape pentru întreaga societate. Prima a fost violența armatei sovietice din august 1944, cu jafuri, violuri și crime. A urmat deportarea în URSS a etnicilor germani cu cetățenie română, din ianuarie 1945. Au urmat suprimarea partidelor istorice, procesele și arestarea oamenilor politici și a industriașilor, epurarea inspectorilor și a funcționarilor de carieră și reeducarea forțată a cadrelor didactice. Odată cu naționalizarea, cei cu proprietăți au fost transformați în „exploatatori”, iar copiii lor au fost excluși din școli. Autoarea mai consemnează torturarea tinerilor în anchete, abdicarea forțată a Regelui și expulzarea familiei regale, desființarea Bisericii Greco-Catolice cu închiderea și torturarea clerului ei, profanarea simbolurilor religioase și instaurarea unui regim de supraveghere în care nimeni nu mai avea încredere în nimeni. Autoarea înregistrează și reacțiile oamenilor obișnuiți: femeile din satul de lângă Brașov, polițiștii, paznicii, funcționarii de la pașapoarte și mulțimea de la Gara de Nord. Ele arată că măsurile au fost impuse de un aparat restrâns, împotriva voinței majorității populației. Cartea este, din acest punct de vedere, o sursă documentară directă pentru perioada 1944–1949, cu limitele inerente unei memorii scrise la peste trei decenii după evenimente, mai ales în privința datelor exacte.