04/10/2026
Când eram mici, adolescenți, ne doream lucruri pe care părinții nu au putut să ni le ofere sau, poate nu au vrut, în funcție de ce ideii ne treceau nouă prin căpșor.
Eu am crescut la țară, cu un orizont mai restrâns și dorințe, poate, mai mititele, dar tot visam la telefon cu clapeta, bascheți colorați și blugi cm avea prietena mea.
Cu alte cuvinte, m-as fii descurcat lejer să îi cheltui salariul lui tata. 😬
Dar într-o zi toate acestea au devenit normale - am mai multe perechi de pantofi de câte am nevoie și pot să îmi iau cam tot ce poftesc - poate nu imediat dar pot.
Privind în urma observ faptul ca, premiul nu fusese obiectul pe care mi-l doream.
“ Premiul fusese omul în care a trebuit să ma transform ca să îmi pot cumpăra ceea ce îmi doream.
Premiul a fost doar momeala care să mă țină pe drum.
M-a obligat să cresc.
Să înveț.
Să muncesc.
Să devii mai valoroasă în societate.
Să fac lucruri pe care versiunea mea de la 18 ani nu știa încă să le facă.”
Mulțumesc mama, mulțumesc tata ca mi-ati oferit “Combustibilul necesar să devin omul care și le poate face singur.”
M-am lăsat inspirata sa scriu aceste rânduri de Răzvan Cazanescu și fac parte din filozofia de duminică scrisă săptămâna trecuta.
Dacă ceva din ce ai citit te-a mișcat și vrei să le mulțumești și tu părinților, sau cuiva drag, fă-o.
Mereu ne vom dorii mai mult, e o tendință naturală, dar ne face atât de bine să vedem și ceea ce avem deja. Să fim recunoscători.
O duminică minunată!🤗