13/09/2025
Puterea empatiei
În ziua de 12 septembrie 2025, memoria m-a condus, cu o forță neașteptată, spre o întâmplare petrecută în urmă cu zece ani.
În umbra bolii
Ajunsesem la Viena de câteva luni, când am trecut printr-o intervenție chirurgicală urmată de un diagnostic ce apăsa ca o sentință. În mijlocul acelei perioade întunecate, Dumnezeu a rânduit să întâlnesc, nu prin întâmplare, ci prin planul Său tainic, povestea unei tinere din București, venită la Viena în căutarea vieții.
Ea era sprijinită de colegii ei de serviciu, care adunaseră bani pentru tratament. Dar suma era colosală: cincizeci de mii de euro pe lună, timp de patru luni. O povară financiară imposibil de dus de o singură familie.
Atunci s-a ivit în poveste doctorul Ionce, un om pe care aveam să-l cunosc doar prin glasul telefonului, dar care a devenit, fără să știe, un reper al empatiei. El i-a arătat tinerei o cale neașteptată: înscrierea în sistemul de asigurări de stat din Austria, unde tratamentul ar fi fost acoperit.
Am primit vestea despre ea prin mai multe surse și am hotărât să mă implic. Ne-am întâlnit în City Gate și, împreună, am făcut pașii necesari. În trei săptămâni, actele erau gata, cardul de sănătate emis, iar ușa spre tratament era deschisă.
Prima întrebare pe care am primit-o atunci a fost simplă:
„Cât ne costă?”
Răspunsul meu a fost limpede:
„Noi nu facem afaceri cu viața nimănui. Tot ce veți plăti sunt doar cheltuielile de rigoare pentru acte, nimic mai mult.”
Întrebarea unui medic
La puțin timp după aceea, am fost sunat de doctorul Ionce. Glasul lui era sobru, protocolar, dar întrebarea pe care mi-a adresat-o m-a pătruns adânc:
„De ce ați făcut asta? Ce v-a motivat? Mi s-a spus că nu ați primit niciun ban.”
Am încercat să răspund cu simplitate:
„Suntem români și am simțit…”
El m-a oprit brusc:
„Nu, lăsați! Cunosc mulți români. Nu am întâlnit empatie.”
Am continuat cu un alt adevăr:
„Sunt și creștin…”
Dar m-a întrerupt din nou:
„Lăsați teoria aceasta! Cunosc destui creștini, dar faptele nu confirmă credința.”
Atunci, cu glas hotărât, i-am spus adevărul cel mai greu:
„Domnule doctor, și eu am primit același diagnostic.”
Din acel moment, conversația s-a transformat. Tonul lui a devenit unul de respect și interes sincer:
„La cine sunteți sub tratament?”
„La profesorul Brodowicz.”
Mi-a cerut detalii, iar eu i-am mărturisit că profesorul mi-a spus că mai am 5, 6 sau cel mult 7 luni de trăit.
Doctorul Ionce a răspuns grav, dar cu onestitate:
„Dacă profesorul Brodowicz a spus asta, atunci luați-l în serios. Este cel mai bun oncolog din Europa, poate chiar din lume.”
Harul care schimbă sentințe
Au trecut ani de încercări și speranțe. În iulie 2016, după analize repetate, am intrat împreună cu soția mea în cabinetul profesorului Brodowicz.
M-a privit direct în ochi, mi-a întins mâna și m-a întrebat:
„Ce mai faceți?”
I-am răspuns, cu umorul care nu mă părăsise:
„În afară de faptul că am cancer, toate sunt în regulă.”
Atunci, m-a strâns de mână, a ridicat degetul arătător spre cer și a rostit o frază ce avea să rămână pentru totdeauna în inima mea:
„Fiți atent ce spuneți: dumneavoastră ați avut cancer. Dumneavoastră nu mai aveți cancer.”
A trecut un deceniu de atunci. Un deceniu de viață dăruită în plus, dincolo de orice pronostic omenesc.
Întâlnirea de după un deceniu
Astăzi, l-am sunat pe doctorul Ionce. Nu a răspuns imediat, dar m-a apelat el după câteva minute. I-am spus simplu:
„Domnule doctor, sunt bine. Sunt în viață.”
Bucuria i s-a simțit în glas. M-a întrebat câți ani au trecut. „Zece”, am răspuns.
Și atunci a rostit cu tărie:
„Înseamnă că nu va mai reveni.”
Darul empatiei
Această experiență mi-a întărit o convingere: există oameni și oameni, doctori și doctori.
După două decenii, doctorul Ionce își amintește de mine, se bucură pentru mine și îmi urează sănătate. Aceasta este puterea empatiei – o virtute rară, dar capabilă să schimbe destine.
Am înțeles, încă o dată, că orice meserie, și cu atât mai mult cea de medic, nu poate fi împlinită doar prin știință. Ea cere un har, un dar divin. Fără el, omul rămâne gol, asemenea unei doage fără ecou.
De aceea, din adâncul inimii mele spun:
Mulțumesc lui Dumnezeu.
Mulțumesc profesorului Brodowicz.
Și, în mod special, mulțumesc doctorului Ionce, pentru că a știut să fie nu doar medic, ci OM.
🙏 Bunul Dumnezeu să-l binecuvânteze!
